Tradiții și obiceiuri de botez la români

Momentul creștinării copilului era marcat la români de o serie de tradiții și obiceiuri de botez, multe dintre ele păstrându-se și astăzi, în forme mai mult sau mai puțin modificate odată cu trecerea timpului.

Pregătirea pentru botez începea cu alegerea nașilor, care pentru părinți erau "cumetri". În vechime, se obișnuia ca cei care îi cununaseră pe părinți să fie și nași de botez (astăzi acest lucru este tot mai rar întâlnit). Dacă aceștia nu mai trăiau, copiii lor deveneau nași, la rândul lor. Conform unui obicei din Transilvania, cel care boteza primul născut îi boteza și pe ceilalți copii din familie.

După ce se stabileau nașii, tatăl trecea pe la casa acestora cu o sticlă cu rachiu sau cu vin, ca să le facă invitația și să stabilească împreună ziua botezului. Invitația de a boteza un copil nu era niciodată refuzată, pentru că se considera că e mare păcat.

Nașii se îngrijeau apoi de lucrurile necesare pentru botez. În general, se pregăteau o lumânare de botez, o bucată de pânză albă, fașă, scutece și hăinuțe.

Lumânarea era împodobită după tradiție cu flori naturale sau din hârtie, busuioc, fire de lână vopsită și panglici colorate.

Bucata de pânză trebuia să fie suficient de lungă și de lată cât să o cuprindă pe nașă. În ea era învelit copilul după botez și apoi era folosită pentru a i se croi cămășuțe. Conform unei superstiții, pânza trebuia neapărat să fie dăruită de către naș, pentru ca cel mic să nu fie dezbrăcat pe lumea cealaltă.

Hăinuțele în care urma să fie îmbrăcat copilul după scufundarea în cristelniță trebuiau să fie noi. După unele obiceiuri de botez din Transilvania, ele trebuiau să fie și albe.

În ziua botezului, nașii și moașa se duceau la casa părinților. Moașa spăla copilul și îl îmbrăca cu o cămașă de-a mamei, dacă era fetiță sau cu o cămașă de-a tatălui, dacă era băiat. Apoi lua copilul și toți (cu excepția mamei, care nu participa la botez), se duceau la biserică.

În timpul slujbei de botez, se obișnuia să se atingă mânuța copilului de cartea preotului, pentru ca cel mic să fie om cu învățătură. În momentul în care nașul se lepăda de Satana, se împărțeau, după obicei, iconițe sau alte obiecte, ca "mărturiii" - ca un semn că cei prezenți au fost martori la creștinarea copilului. Se credea că odată creștinat, bebelușul va căpăta un înger păzitor, care îl va păzi de rele.

La întoarcerea de la biserică, conform datinilor de botez, urma un ospăț de cumetrie, care putea să dureze și două-trei zile. Se închina și se bea în numele nașilor, al părinților și al copilului iar când se aduceau bucatele se punea pe masă și se aprindea și lumânarea de la botez. Invitații dădeau câte un dar, de obicei sub formă de bani.

A doua zi după botez urma scăldătoarea, care era una dintre obligațiile nașilor și se încheia tot cu un ospăț cu mâncare și băutură.

La aproximativ un an de la botez, se făcea tăierea moțului.

De-a lungul vieții, finul obișnuia ca de marile sărbători religioase sa se ducă la nași cu colaci, în semn de recunoștință. Acest obicei se păstrează și astăzi, dar finii le duc nașilor de botez diferite cadouri.